duminică, 28 iunie 2009

Şaradă

Toată dimineaţa am făcut pe detectivul. Să găsesc un vultur, undeva, deasupra unui siloz, în vecinătatea unei gări.
I-am dat drumul din lesă lui Google şi l-am îmboldit să caute. După imagini, după cuvinte… N-a găsit nimic.
Într-un ceas, aveam mormane de gări vechi, gări noi, poduri, şine, vagoane ruginite, vagoane ultramoderne, ceasuri, miros de pucioasă şi două duzini de vulturi de tablă, de piatră, de bronz, de pene… Nici urmă însă de gara pe care o caut eu.

Acum câteva minute, exasperat, Google îmi vine cu o frântură din “Viaţa pe un peron”:

“Pînă şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atîrnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la în­ceput astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercînd să compun un cuvînt adău­gînd o literă: EROS. EROU. ZERO.” …

Mă opresc din investigaţii. Paler are dreptate, aşa cum a avut întotdeauna.

Bordelezu mi-a pus în braţe o amintire atât de personală şi eu mă încăpăţânez s-o localizez în spaţiu.
Textul o să vă placă, indiferent dacă eu aflu sau nu, până la urmă , unde e gara asta.
Citiţi-l, şi dacă aflaţi răspunsul, scrieţi-l mai jos, la comentarii…
****************************************************************************
************************************************************************************
Sămânţă de mac
********************************************************
autor: Bordelezu
*******************************************************************************
...dincolo de gară, peste linii, exact în faţă, pe o clădire cât o magaoaie, undeva sus, trona el, maiestuos, înfricoşător.

Nu-l văzusem de prima dată, veneam mai demult în gară, nici nu intram prin sala de bilete, trebuia să plătesc bilet de peron, ori preţul lui era căt dădeam pe kefirul rece pe care-l savuram în fiecare zi cu un covrig cald, în colţ, la moş Pandele, intram pe la Poştă, şi de acolo, ţuşti!, pe peron. Căscaaam gura la pălării... mă fascinau pălăriile, de damă sau bărbăteşti. Şi acasă, luam una dintre pălăriile lu’ tăticu şi încercam să dezleg misterul facerii, nu avea cusături – tighele, surfilări – , nimic, doar căptuşeala şi nici aceea nu era cusută.
În gară era altceva, erau pălării largi, cu cocardă, cu „Bonjour!”, cu „O, mon Dieu!...”, astea erau de damă, dar şi pălării înalte, cu „Mais non, mademoiselle, vous êtes très charmante!”, de domn.

Asta până în ziua când el a mişcat… S-a întors şi s-a uitat la ceasul din turnul gării… atunci m-am speriat şi n-am mai auzit pălăriile, nici nu le mai vedeam, pentru că el, de sus, se răsucise ca să vadă… ce să vadă?... să vază cumva dacă i-a venit timpul?
Plecaaam… iar noaptea îl visam, mă sculam cu frica, ce mă făcea să tremur, că voi ajunge la gară iar el nu va mai fi, iar sus, în ceruri, n-o să-l mai pot recunoaşte, dar frica-mi dispărea cănd îl găseam iar acolo, doar că acum, cu gâtu-i cocârjat, privea în altă direcţie.
Vulturul acela mă fascina… de ce stătea doar, de ce nu-şi lua zborul, de ce doar, când avea el chef, îşi îndrepta privirea în altă parte, şi, mă rog, ce zărea acolo cu privirea-i scrutătoare de rămânea cu ochii ţintiţi, timp bun? Mi-a trecut prin cap să ţip la el, poate-poate îl voi face să zboare, dar era prea multă lume, nu mă puteam face de “O la, la!”…

Am plecat… toate mi-au rămas în urmă, dar a sosit şi timpul ca să mă întorc, stam la fereastră, cu geamul vagonului deschis, aerul de afară îi sălta, din când în când, pălăria burtosului de la următoarea fereastră de pe culoar, el şi-o trăgea pe ochi, scăpa o privire plină de venin spre mine, dar nu-i trecea prin tărtăcuţă să ridice fereastra din dreapta sa, ca să-şi apere pălăria. Defilarea din faţa ochilor a început să încetinească, intram în gară… şi atunci mi-am adus aminte de vulturul pleşuv, nici vorbă să îmi mai tragă cineva capul înapoi, căci părul meu, atât cât mai rămăsese, deja agitat de vânt, s-ar fi zburlit cumplit la îndrăzneţ.
În gară, pe dreapta, peste linii, vulturul era acolo, sus, nu-şi luase zborul, doar clădirea silozului de cereale de sub el era vopsită proaspăt într-o culoare iute, peste care trona, cu litere mari, un nume slav.

Vulturul meu, cel care-mi ţinuse trează toată imaginaţia copilăriei, era la locul său, parcă mai gârbovit de ani… o simplă aerisire ruginită din tinichea, pe care încă o mai rotea vântu….

sâmbătă, 27 iunie 2009

Mai mult ca perfectul

A murit Michael Jackson.
În mod normal, textul pe care il scriu trebuia să se intituleze “Moartea unui artist”. Fiindcă a fost un artist.
În sensul admis de dicţionar, în deplinătatea facultăţilor mintale şi cu bunul simţ drept scut, orice om care nu suferă de surditate poate afirma cu mâna pe inimă că a fost un artist.
Michael Jackson a creat ceva, a stârnit emoţie, pasiuni, o modă, un curent, a fost un vârf, a fost un talent, chiar dacă l-a preluat cu lăcomie de nedescris industria spectacolului şi l-a transformat în “fantoma de la operă”, tot a fost un reper estetic, mai mult sau mai puţin controversat.

Asta se vede şi din comentariile celor care au accesat, imediat după aflarea ştirii, site-ul TMZ.com şi au simţit nevoia să-şi exprime regretul. Deşi cei mai mulţi au făcut-o la modul laconic – “RIP, Michael!” – păreau sincer şi normal îndureraţi.

Mi-i puteam imagina dând un enter pe cuvintele lor de rămas bun adresate starului dispărut, apoi cărându-şi propria viaţă mai departe, ca pe-o valiză, ca pe-un rucsac, ca pe-un tort aniversar cu lumânările aprinse, fiecare cum s-a învăţat şi cum i-a fost ursit.

Din nefericire am intrat pe realitatea.net mai apoi şi-am văzut că pe români altfel i-a marcat nenorocita întâmplare.

Nimeni nu s-a mulţumit să construiască în câteva cuvinte simţământul lui de regret, nimeni nu şi-a exprimat starea, toţi au ţinut să rescrie istoria muzicii universale de la începuturi şi până în prezent, redându-i lui Michael locul lui de drept, după părerea lor.

“A fost un fenomen,un geniu al muzicii,un artist complet,"ceva" ce sute de ani de acum inainte Pamantul nu va mai cunoaste!!!” – spune unul.

Apoi citesc mai departe: “Dumnezeu sa`l il odihneasca in pace!A plecat dintre noi prea devreme,a fost lasat singur,era ca o ``masina de produs banii``,a murit cu dorinta de a face din nou show,shi de a se simtii din nou `Regele Muzicii Pop`[…] “

Există cineva care scrie cu majuscule “DUMNEZEU SAL ODIHNESCA IN PACE” şi repetă de câteva ori această speranţă cu majuscule, dar când îi aminteşte numele, se mulţumeşte cu un “mj”, acolo. Megastarul “mj”.

După ce am citit şi următorul mesaj, al unei fete, pe care îl redau în totalitate, m-am trezit râzând din toată inima:
“nu pot sa cred. absout nu am cum. vestea m`a shocat. ador melodiile lui indiferent cat de vechi erau . cine o mai cante "dirty diana", "thriller", "in the closet", "bad", etc. melodii ce vor ramane in arhiva inimilor tuturor fanilor si chiar oamenilor simpli de pe strada care au auzit o singura data de aceasta stea. astfel de megastaruri nu se uita usor. ma doare sufletul numai cand ma gandesc k altii k el nu se vor mai naste. a murit exact knd a fost ziua de nastere a lui gigi becali. mai bine murea el decat mj. ne scapa dumnezeu lumea de o portie de prostie. nu pot sa spun k sunt fana inraita mj, totusi sunt doar fana. ii ador toate melodiile care au facut "ravagii" in comparatie cu tampeniile astea noi. ar trebui sa fie doliu mondial, dar se pare ca pe unii ii bufneste rasul si chiar nu le pasa. a fost un om, nu un simplu om, ci an amazing human, an amazing man. mj este o legenda vie in adancul inimii tututror ce au crezut in el. sper sa incante imparatia cerurilor cum ne`a incantat si pe noi cu genialele hit`uri ale sale. i love MJ ever. dumnezeu sa`l odihneasca in pace. condoleantze pt familia indurerata, condoleantze USA, condoleantze intregii lumi.”

Dar imediat m-am întristat până în adâncul sufletului.

Suntem un popor dedicat dramoletei şi sfârşim prin a fi hilari, involuntar.
Am fi în stare să tocmim lăutari şi la priveghi, numai să se înţeleagă clar şi limpede că atunci când suferă românul, apăi suferă de se aude peste nouă mări şi nouă ţări, din cosiţă floarea-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă.

Fata asta, care presupun că nu intenţiona să-l parafrazeze pe Rică Venturiano – “Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…”, e prototipul afectării româneşti care înlocuieşte de ceva vreme sentimentul; e imaginea perfectă a veşnicei noastre nerăbdări provinciale de-a ne face lipeala cu ceva măreţ, unic, universal, de-a dovedi lumii întregi că dacă nu suntem buni de nimic la modul serios, măcar ciupim un loc în cartea recordurilor la cel mai lung cârnat, cel mai mare tort, eventual la cel mai umflat fluviu de lacrimi vărsat la moartea unui artist care a încântat o lume, dar numai noi, românii, l-am perceput aşa cum era: cel mai genial, mai mult ca perfect.

Dăm enter pe condoleanţe adresate Statelor Unite şi întregii lumi şi pe urmă ce facem?
Nimic.
Ascultăm manele şi ne roadem unghiile visători, poate schiţăm aşa, abia sugerat, o mişcare din buric pe ritmuri de Salam, cam ca mezina preşedintelui - cu expertiză! şi aşteptăm în tăcere să se prăpădească următorul megastar.

joi, 25 iunie 2009

Cât va dura?

N-o să pun şi eu clipul „Go, Ridzi, go! ”...
E plină presa online de el şi-l gem toate blogurile.
Ba chiar mă tem că Florin Chilian ar putea ajunge pentru prima oară la urechile celor care nu-l ştiau până acum, doar cu această parodie căreia m-aş încumeta să-i zic aproape copilăroasă şi inegală, dacă n-aş şti ce disperare ascunde.

Chilian e genul de artist care-şi cântă în primul rând sieşi, să poată supravieţui compensat până în ziua de mâine şi-apoi s-o ia de la capăt. Să mai reziste întreg la minte o zi. Cântă aşa cum alţii fumează. Ca să nu înnebunească.
Toată muzica lui e un protest.

Când tot felul de filfizoni şi filfizoance vorbesc doct şi nazonat despre artă de bună calitate, despică firul în patru la teoria chibritului literar duminică dimineaţa, dând foc audienţei care e, oricum, zero, din pricina orei, dar mai ales din pricina relelor tratamente aplicate subiectului, când tabără taica Tabără asupra neuronului nostru abia trezit cu un subiect cult din cap până-n tălpi pe care obişnuieşte să-l facă, oricât ar părea de interesant iniţial - zdrenţe după un sfert de ceas, e suficient să dai un click pe Chilianul la întâmplare şi imediat pipăi cu urechile bunului tău simţ un artist înnăscut, care n-are nevoie de măsuţe rotunde şi exegeţi care să-l autentifice.

De ce, mă întreb, de ce nu l-a adus ministriţa pe Florin Chilian la jerpeloaga ei de concert pentru tineret? De ce şuie, puye, ande şi alte paparude de-astea?

De ce să ţipe Voltaj, pe şapte scânduri, absolut rupt de realitate: „Tânăr vreau mereu sa fiu/ Să trăiesc aşa cum ştiu/ Ca la 20 de ani,/ fără griji şi fără bani”, când cel mai prăpădit licean de la Jean Monet conduce o lătură de VW Bora ?
De ce n-a strigat Florin Chilian: “Cu-o faţă frumoasă, moartea stă la masă/Imi promite raiul şi-mi arată paiul”?

Fiindcă asta i-ar fi lăsat să priceapă, măcar pe unii dintre puştii adunaţi acolo, că anumite “dicstracţii” uşoare, care ar putea fi ulterior legalizate, te conduc direct în patru scânduri?

Că n-ar fi acceptat Chilian?
Că e mult sub demnitatea lui să facă pe maimuţoiul pentru nişte maimuţoaice care-şi fac publicitate?

Nu, mult mai probabil e că Florin Chilian nu se potriveşte cu noua ediţie a “Cântării României”, asta care ameninţă să se desfăşoare de-acum încolo sub sloganul “Tinerele, nu fi trist! Fii doar prost sau manelist!”

Cât va dura?

Acest nou ciclu de manifestări artisticăristice care ar putea solicita periodic mintea unei sute de mii de tineri, odihnind-o temeinic, pregătind-o pentru un nou tip de dresaj, cât va dura?

Aceasta e adevărata întrebare, pe termen lung, nu câte sute de mii de euro a spart Ridzi, fiindcă imediat vin unii ideologi bine pregătiţi, cu exemple din urmă şi din viitor şi demonstrează că suma acesteia e un ţâşti-bâşti, în planul de spoliere financiară conceput la nivel naţional.

Fiindcă, după ce se vor linişti apele şi se va demonstra că jaful cu acte în regulă se cheamă investiţie, ne vom calma cu toţii, acceptând că de douăzeci de ani încoace nimic nu se schimbă: furtul se cheamă furt până într-o sută, hai, o mie de euro. Dacă adaugi un zero e strategie economică, turistică sau culturală, după caz.

Şi ne vom trezi iar, urmărind la televizor orchestra de tinichigii fruntaşi care interpretează Simfonia Fantastica în mod fantastic, sub sula pe post de baghetă a vreunei cizmă-Ridze cu talent dirijoral.

marți, 23 iunie 2009

Vorba lui Martin Strickland: „M-aţi otrăvit cu apă!”

Dimineaţă, iar.
Cafea. Ţigări. 200 mg de ibuprofen şi-o capsulă de ginkgo biloba, de 40 de mg.
Astea din urmă fiindcă mă doare capul. Nu ştiu de ce. De la vreme. De la nicotină. De la prostie. De la ceafă spre creştet.
Pun pe limbă simultan drajeul frez şi capsula maronie şi iau o gură de cafea. Pleacă amândouă deodată, braţ la braţ, în armonie perfectă, pe esofag în jos şi buf! – în stomac.
De-aici încolo e treaba lor cum se descurcă. Să facă fiecare ce-o şti, numai să mă lase durerea de cap.
Între timp eu citesc petiţia online contra introducerii în legislaţia românească a normativului intitulat CODEX ALIMENTARIUS. Ce vrea documentul şi autoarea petiţiei, aflaţi singuri.

Intre timp mie mi-a sărit ţandăra la fraza „Sute de milioane de cetăţeni din întreaga lume nu vor să permită ca medicina naturistă milenară să fie interzisă pentru ca pseudoştiinţa chimiei farmaceutice să îşi păstreze şi să îşi întărească poziţia pe piaţă. ” şi dacă tot mi-am tras blog, de ce să nu-mi spun părerea în domeniul ăsta în care, cât de cât, mă pricep.

Chimia farmaceutică nu e o pseudoştiinţă, e chimie curată, prin urmare ştiinţă curată.

Nu a ieşit niciodată pe piaţă, nu e de vânzare, de vânzare sunt doar produsele ei, medicamentele, şi cei care inventează molecule noi, utilizabile în terapie.

În rest, sunt, într-o anumită măsură, de acord cu ce se spune acolo...

Marile concerne farmaceutice ţin în spate economii naţionale. Primul obiectiv este profitul. Sănătatea populaţiei, într-o estimare idilic-optimistă, ar putea ocupa locul trei sau patru.

Se cosmetizează studii clinice, se minimalizează unele reacţii adverse, se retrage discret un medicament de pe piaţă dacă se dovedeşte în cele din urmă că e mai mult nociv decât benefic şi se lansează imediat altul, cu o structură absolut asemănătoare, se lansează cu congrese sponsorizate, cu dineuri de gală, cu şampanie, cu muzici, cu vacanţe exotice plătite unor decidenţi cu renume ştiinţific.

Nu se precupeţesc nici bani, nici artificii juridice şi/sau economice pentru a împiedica punerea în consum a unui produs generic (copia medicamentului princeps, patentat) care e mult mai ieftin, la expirarea patentului medicamentului original.

Există o mafie albă, născută şi crescută în laboratoarele de cercetare, înarmată paşnic cu „Drug Master File”-ul produsului, cu metoda de obţinere, dozare, controale, controlul produşilor intermediari , limita la metale grele, încărcătură microbiană etc, am ales la întâmplare nişte cuvinte care te umplu de încredere şi respect când răsfoieşti documentaţia ştiinţifică a medicamentului, fiindcă acolo nu se specifică modalităţi de-a obţine mai rapid aprobarea FDA-ului pentru un produs în detrimentul altuia, nici când un paragraf de lege aproape neinteresant favorizează exclusiv un anume producător, fără să-l numească şi falimentează un altul, tot aşa, în mod discret.

Nu există nicăieri descris protocolul motivării medicului prescriptor, cât de greu atârnă mapa cu informaţie ştiinţifică pe care i-o lasă agentul de promovare pe birou şi cât de incitant la studiu e cash-ul anexat.



Dar, de-aici încolo, nu mai sunt de acord cu persoana care a iniţiat petiţia.

Nu-mi place să-i aud vocea tremurând de emoţie şi indignare cu care susţine fără limite, repet, FĂRĂ LIMITE, medicina naturistă.

În primul rând nu admit oficializarea termenului semidoct „naturist”. E, fie medicină „naturală”, fie „fitoterapie”, fiindcă, în proporţie de 99%, cei care zic naturist se gândesc la produse vegetale.

Apoi nu e vorba chiar de medicină, ci de terapii complementare, care până recent se numeau alternative, ceea ce e altă prostie, fiindcă utilizarea unei metode terapeutice nu exclude, automat, o alta, ele putându-se asocia.

Micul mare război de interese pe care îl generează acest CODEX ALIMENTARIUS, dacă va fi introdus în România, va scoate - simbolic! - în stradă (fiindcă nu cred că ceva mai scoate faptic lumea în stradă pe tărâmurile astea) zeci de producători de suplimente alimentare şi sute de importatori, de la cei care derulează contracte perfect legale cu firme străine de prestigiu şi până la cei care aduc lunar două geamantane de hapuri suspecte din China pe care le vând aici cu un profit de 1000 la 1. Am scris corect cifrele!

Aceştia vor fi ovaţionaţi, secondaţi, susţinuţi de cohorte de consumatori ai suplimentelor nutritive, de la cei care iau două capsule de ginkgo biloba pe zi ca să-şi protejeze circulaţia cerebrală şi până la cei care se îndoapă zilnic, în neştire, cu până la 30 (treizeci) de guguloaie conţinând extracte din plante, fiindcă aşa au văzut în reclamele tv, aşa au citit în revistele de popularizare pseudoştiinţifică, aşa au auzit de la un vecin, că plantele sunt sănătate curată, consumate cu tona te împing la nemurire, iar medicamentele sunt otrăvuri în stare pură, născocite alaltăieri de nişte călăi care visează să stârpească populaţia umană pe pământ.

Nu voi semna această petiţie, deşi nu sunt de acord cu CODEX ALIMENTARIUS şi ar trebui anulat fie şi numai pentru faptul că acesta elimină obligativitatea etichetării produselor obţinute din organisme modificate genetic.

Nu voi semna nici petiţia asta şi nici alta asemănătoare, până ce nu va apărea o contra-petiţie care să specifice că aproape orice medicament are la origine o substanţă care iniţial a fost extrasă dintr-o plantă, dintr-un ţesut animal, dintr-un mineral.

Că orice plantă medicinală conţine, în doză mai mare sau mai mică, o substanţă care poate acţiona benefic până la o anume cantitate , apoi devine nocivă.
Că poţi da colţul înghiţind un pumn de ibuprofen şi, la fel de sigur, înghiţind un pumn de capsule cu ginkgo biloba.

Entuziasmul gălăgios al reîntoarcerii la remediul natural care e acum la modă în lume umflă conturile unor producători de suplimente alimentare care, sub protecţia controlului superficial ce se aplică produselor considerate nemedicamente, ajung să-şi umple capsulele la repezeală cu o tocătură incertă de sunătoare şi muşeţel. fiind preocupaţi exclusiv de tiparniţa care le fabrică etichetele frumos colorate, ce te asigură că înghiţi 275 de mg dintr-o iarbă cât se poate de salvatoare, pe care fabricantul abia dacă a văzut-o vreodată în poze, necum s-o cultive sau s-o importe, ca materie primă.

Dar dacă voi vreţi să vă alăturaţi celor aproape douăzeci de mii de semnatari ai petiţiei, nu ezitaţi s-o faceţi, fiindcă acest CODEX ALIMENTARIUS legiferează un abuz, ori noi tocmai despre asta am vorbit: despre abuzul care ucide.

duminică, 21 iunie 2009

Despre nimic

Mă întreba un prieten, pe mail, zilele trecute, de ce nu mai citesc. Se referea la cărţi.

I-am zis că nu ştiu, am dat nişte motive, am invocat până şi necesitatea schimbării dioptriilor, (fontul literelor pe hârtie e bătut în cuie), m-am dezvinovăţit povestindu-i ultima carte citită, care stă şi-acum pe masă, (doamne, să nu-i uit titlul şi autoarea, dacă mă înteroghează cineva, subit, care e ultima mea lectură, să ştiu, să-i zic cum se cheamă, să-l bag în ceaţă măcar cinci secunde, până mă tirez din raza lui de acţiune)…

Azi după amiază, eram hotărâtă să închid calculatorul, eventual să-i pun o pătură în cap, să nu-l mai văd până diseară şi să citesc exersând datul paginilor cu degetele personale, nu cu mausul.

Zis şi făcut. Dar înainte de asta m-am gândit să-mi îngădui o ultimă incursiune în virtual, să văd ce mai bloguieşte Ciutacu.
Ciutacu nu produsese nimic nou, dar comentatorii lui, da. Şi unul mă momea cu un link la I.T.Morar. Să mă uit niţel şi la ăsta si gata! Îl închid fără somaţie, din buton.

Ce credeţi că făcea I.T. Morar pe blog?
Intoxica.

Intoxica sau făcea propagandă? Nu eram sigură, aşa că m-am dus pe Google şi-am scris “propagandă” cu “p” de la “păpădie” şi imediat mi-au rezultat nişte materiale care făceau deosebirea, am citit despre tehnici manipulative, despre gramatica persuasiunii, despre arta mistificării (uite că l-am prins!), fiindcă n-a vrut nimeni s-o aresteze pe Ridzi pentru că a cheltuit prea mulţi bani publici, doar i s-a cerut demisia, fiindcă a încălcat legea, cumpărând ştiri pentru publicitate mascată etc…

Maaamă, iar m-am umplut de nervi.

Nu-i destul că ne cobzăreşte Cristoiu şi ne învaţă cum şi de ce s-o iubim pe EBA. Mai vine şi pocitania de Morar, să-şi exerseze scrisul pe portocaliu. Înseamnă că ăştia - el, Cristoiu, Pleşu, ăla cu fundă la gât, vorba lui Badea, ştiu ceva: rămâne Băsescu.

Asta n-ar fi nimic, dar mai înseamnă şi că bine nu le va fi decât celor care şi-au manifestat ferm orientarea oranj, înainte de-a li se pune sula în coaste. Adică…

O fi Morar în ziua lui proastă. Să vedem ce-a scris ieri şi cu asta, gata, închid calculatorul.

Ieri îşi dedica blogorănia (termenul îmi aparţine, l-am ctitorit imediat ce mi-am făcut blog) Roxanei Iordache.

E, păi stai aşa, că nu-i aşa, domnule morar! Am înţeles că-ţi macini grâul acum, să-ţi crească pâinea la toamnă. Fiecare cu stilul lui de instinct de supravieţuire.

Ce-i reproşezi Roxanei? Satâr versus bisturiu? Exact asta practici. Atac la persoană.
Şi nu laşi timpul să-şi spună cuvântul. Că până la toamnă, mai e.

Acestea fiind zise, timpul pe care l-aş fi putut petrece citind, a trecut.

Mici, dar absolut necesare treburi casnice, mă vor ajuta să trec şi ziua de azi, fără să fi făcut nimic bun.
Nimic rău.
Nimic.

Ultimul Ceas



Da. Ăsta a fost ultimul său ceas.
Timp de 12 ani, cât vieţile noastre s-au suprapus, ceasul lui de buzunar ne-a fost consultant şi protector, ne-a îndrumat paşii pe pietrişul scrâşnitor al Cişmigiului, ne-a lăsat să ne odihnim de fiecare dată la fântâna lui Sisi câteva minute, ne-a îmboldit s-o luăm îndărăt, spre casă, cu o rezervă de timp miercurea, când la radio era emisiunea de basme şi la primul sunet de trâmbiţă ce vestea începutul, noi amândoi, deodată, cufundam lingurile în farfurii, încet, să nu facem zgomot, să nu pierdem niciun cuvânt de-al povestitorului, niciun tropot de cal, niciun scârţăit de uşă, nicio replică de-a actorilor.

Când, uneori, în semiîntunericul răcoros al vreunui muzeu, mă străbătea brusc dorinţa de-a ne afla în cu totul alt loc, bunicu’ nu-şi dădea niciodată acceptul până nu-l scotea pe el din buzunar, spunând „Să vedem ce zice şi Ceasul.” ... Apoi eu aşteptam câteva secunde, până se sfătuiau ei doi pe muteşte şi numai după aceea porneam sau nu spre altă aventură.

În cei câţiva ani care au precedat mersul meu la şcoală, mă obişnuisem într-atât cu gândul că programul nostru zilnic depinde iremediabil de micul zeu tăcut din buzunarul de la vestă, încât uneori întrebam direct: „Ce zice Ceasul? Mergem azi la...?”

Acasă avea un cuişor al lui, deasupra patului şi primul lucru pe care il făcea bunicu’ înainte de-a scăpa de hainele de stradă era să-l atârne de lanţ în locul acela. Apoi nu-l mai atingea decât seara, înainte de culcare, când trebuia întors. Ascultam şi eu aproape fericită ronţăitul remontoarului, era ca o hrănire rituală, dovada că ne îngăduie în grija lui încă o zi.

Asta a fost valabil până în ’72, în primăvară.
Într-una din zilele acelea multe, lungi şi cumplite în care n-aveam voie să-l văd fiindcă îî era rău şi tot veneau salvări la noi, şi tata parcă înnebunise, l-am auzit odată strigând unei doctoriţe „Da’ fă ceva, mai fă-i cortizon, nu sta ca vaca, nu-l lăsa să moară!...”, în ultima lui zi, de fapt, lucrurile s-au petrecut astfel: pe la şapte dimineaţa se simţea mai bine şi i-a zis bunicii „Du-te, Coană, la bucătărie, vezi-ţi de treaba ta, că nu mor eu acum. Mor la trei şi cinci.”
Ea l-a bombănit cumva, dar n-am auzit decât „...le ştii tu pe toate!”
Am lăsat-o în bucătărie cu ochii roşii de plâns şi-am plecat la şcoală. Când m-am întors, pe la cinci, casa era plină de rude şi bunica era într-o rochie neagră, împrumutată.


Ani de zile apoi, indiferent ce modificări a suferit camera, ceasul lui a rămas în acelaşi loc, atârnat pe perete.
O vreme m-am mirat cum de inimile lor se opriseră cam în acelaşi timp şi fiindcă n-am găsit nicio explicaţie, i-am respectat Ceasului dorinţa de-a nu mai ticăi niciodată, după...

vineri, 19 iunie 2009

Fără secundar


- lui ElZap -
La ce ne-ar mai trebui secundar, când timp de 20 de ani nu s-a întâmplat nimic?
Mergem înainte? Înapoi? Batem pasul pe loc?
Urmează pas de defilare? Atunci e nevoie de metronom.

Allegro ma non troppo către filmele lui Gopo.

Omuleţ salvând planetă. Omuleţ mâncând omletă.
Omuleţ citind ziarul. Omuleţ cinstind Zidarul.
Pâine, unt & caviar. Omuleţul cu amnar.
Omuleţ cu ţeava-n tâmplă. Neştiind ce se întâmplă.

Teoria revelaţiei

La cafeaua de dimineaţă citesc ştirile lichide.
Nu ştiu cum aş numi altfel acest tip de subiect care, odată născut, umectează toată presa unei zile, ba chiar a unei întregi săptămâni.

Poţi să-l tratezi ca pe-un moft sau ca pe o informaţie-bombă, se pretează oricărei abordări, e lesne de înţeles şi generează imediat opinii, stimulează secreţiile mintale ale oricărui condeier sau tastier, (că nu mai scrie nimeni cu stiloul pe hârtie, cu excepţia CTP-ului), de la cei care scriu la jurnal pe banii Mogulilor fiindcă numai la asta se pricep sau fiindcă nu se pricep să facă absolut nimic, până la cei care scriu moca, pe bloguri…

Când e vorba de produsul intern brut mondial, mai cătinel cu scrisul despre, tre’ să fii cât de cât călit pe felia economică a presei ca să-ţi dai cu presupusul, dar dacă e vorba de genunchii lu’ Nicoleta Luciu, adică ce urâţi sunt şi totuşi ce de sex-appeal degajă ei, apoi o să vezi cum se prelinge tema şi-n “Click”, şi-n “Ring”, şi-n “România Liberă”, măcar în pagina de mică publicitate, sub formă de anunţ - Genunchiul Stâng anunţă cu durere dispariţia fratelui său geamăn, aducătorului bună recompensă, exclus intermediar.

E, ce s-o mai lungim! Săptămâna care tocmai trecea, dar nu duios, ca Anastasia , ci bolovănos, ca Anastase care iar bagă vastu’ în limba română şi zice… (dar despre asta vorbim mai încolo), ne-a lăsat să absorbim şi să adsorbim opiniile preşedintelui Băsescu Traian despre ce scoate şcoala românească la produs şi ce se caută pe piaţa muncii, de fapt.
Adică “tâmpiţi” vs. “ospatari, mecanici şi tinichigii” .

Şi cum sorbecăiam eu aşa, leneş, din cafea şi din acest lung prilej de vorbe şi de ipoteze care l-a mai scos şi pe Liiceanu din cremuială, că prea îşi vedea numai de epiderma dumisale de la o vreme, iată că ceva îmi sună ciudat şi cunoscut totodată.

Bă, de ce, din tot nomenclatorul de meserii, s-a pus Băsescu tocmai pe ospătari, mecanici şi tinichigii?
De unde asocierea asta?

A, zic unii că după ce îl serveşte ospătarul cu câteva rânduri de şpriţ, el, urcându-se la volan, e posibil să aibă nevoie de mecanic şi de tinichigiu. Da’ de ce n-a pomenit atunci şi de şofer pe Salvare, de doctor, de miliţian, de - doamne fereşte! - descarcerator , că în funcţie de cât de solicitat a fost ospătarul, parcă de ăştia ai mai întâi nevoie?

Ţţî! E altceva!...

Mai iau o gură de cafea, mai aprind o ţigară şi ascult un cântecel.
Cu răposatul Sergio Endrigo.
La refren zice aşa: “Partirà / La nave partirà / Dove arriverà / Questo non si sa...” şi-odată mă luminez! ...

Mă, răilor, care vă luaţi de domnul preşedinte din orice!
N-are omu’ nicio treabă cu tâmpiţii care ies filosofi din şcoală.

“Ospătari, mecanici şi tinichigii”...
Unde-i găseşti pe-aştia laolaltă?
Corect!
Pe vapor!

Asta-i, fraţilor! Preşedintelui i s-a făcut dor să se urce pe vapor.
Ce atâta tevatură?

miercuri, 17 iunie 2009

Cât de mare o fi miza?

Citesc în Jurnalul Naţional partea a doua a articolului intitulat “De ce am votat-o pe Elena Băsescu”, scris de cel care a fost jurnalistul Ion Cristoiu şi exact asta mă întreb: cât de mare o fi miza?

Pe câţi bani sau pentru ce post şi-a vândut omul acesta sufletul diavolului, ca s-o facă la vedere, fără ruşine, fără perdea?

Cât de mare să fie câştigul ce i se promite, dacă nu-i pasă că şterge pe jos cu tot “ABC” –ul de principii care face introducerea în deontologie?

Cât de disperat să fie Cristoiu, ca să continue să strige, de-acolo, din groapa în care s-a prăbuşit, asemenea enormităţi?

Sunt perlele Elenei Băsescu “stângăcii de exprimare”?
Poate fi interpretată reîntoarcerea imediată a acesteia în PDL drept “dovadă de vanităţi tipic feminine”?

Cât de înfometat să fie cel în al cărui buletin de identitate scrie încă Ion Cristoiu, încât degetele lui să apese pe tastatură cu mare precizie şi cu mare coerenţă, în aşa fel încât să rezulte un fel de declaraţie personală, pe proprie răspundere: “ pot garanta că are o inteligenţă vie, care-şi găseşte expresia în capacitatea de a se autoironiza”, cu privire la performanţele intelectuale ale mezinei preşedintelui?

Cât te poţi dezice de tagma profesională din care ai făcut parte, în aşa fel încât să etichetezi reacţia colegelor ziariste la adresa ciudatului fenomen autointitulat EBA, drept “gelozie tipic feminină a unor jurnaliste care arată ca nişte bucătărese de SMT”?

La enorma mituire căreia Cristoiu îi cade victimă, să se fi ataşat un mic bonus, fiindcă văd că nu-şi încheie osanaua până n-o aminteşte şi pe cealaltă Elenă…?
“Azi, deşi Elena Udrea continuă să stârnească uri patologice, teza că e o personalitate nu mai e contestată de nimeni.”

Aproape că-mi vine să râd… Şi Terente a fost o personalitate, în felul lui.
Ba, un fragment din personalitatea-i se află pus la borcan, cu grijă ştiinţifică, în muzeul IML.
Ba, mai anul trecut, citeam printr-un ziar că s-a aşternut IML-ul pe restauratul bucăţicii de personalitate terenţiană, fiindcă Timpul, vrăjmaş al dovezilor de toate tipurile, a început să lucreze hoţeşte, până şi-n borcanul cu formol …

De unde se poate trage concluzia că personalităţile care dau doar din gură şi din fizic sunt perisabile.
Aşa şi cu Elenele astea…

Şi-mi mai vine să-l scutur pe noul cântăreţ de curte, să-i zic măi, Maestrule Cristoi…!
Nu mai semna, frate, toate temenelile astea, că mâine poimâine se suceşte ăla care ţi le-a comandat şi strigă odată, cu voce hăhăitoare – “Ia, scoateţi-l pe Omu’ de Tinichea din cărţi, că mi-am găsit un tinichigiu de încredere, care zice că s-a cam ruginit pe la aripi şi trebuie dat la REMAT!” şi ce te faci atunci?
Că femeile-s pricinoase, şi dacă le-ai făcut odată bucătărese de SMT, nu te uită-n veci şi te vedem invitat doar pe la Diaconescu în direct şi în reluare, căutând principial şi fără patimă jurnalistică, urmele trecerii Elodiei pe pământ.

luni, 15 iunie 2009

A mai picat unul!



Pe blogul meu de frustrată anonimă, unde scriu pe gratis, e-adevărat, pun azi, cu părere de rău, prima poză kitsch cu pisici care mi-a căzut sub ochi pe Google şi las câteva rânduri în semn de bun-rămas, pentru un fost condei al presei româneşti.
Motto: “Sub semnul revoluţiei produse de Traian Băsescu în imaginea omului politic, au apărut şi s-au afirmat Sorin Oprescu, Marian Vanghelie, Mădălin Voicu. Politicienii care seduc prin firescul discursului şi comportamentului lor. Pe acest fond de percepere a politicianului ca un om în primul rând, ceea ce mulţi denunţă la Elena Băsescu drept slăbiciuni au trecut în ochii unei părţi a electoratului drept atuuri. Din tot ceea ce a făcut şi a spus până acum Elena Băsescu se poate afirma orice despre ea. Nu însă că ar fi o şmecheră, cum sunt mulţi politicieni români. (Ion Cristoiu)”
Urcase neobosit toată ziua, urmând marcajul “steluţă roşie”, pe stânga.

Era un drum frumos pentru amatorii de căţăriş, nici prea greu, nici prea uşor, bun să-ţi dovedeşti că încă mai poţi, că eşti în formă, deşi, la drept vorbind, adevăraţii căţărători pe munte arată altfel, au riscul în sânge, nu aleg poteci bătătorite şi, când e să se prăbuşească de-acolo de sus, îşi încarcă tot cerul în ochi şi mor instantaneu, înainte ca imaginea asta emblematică, a libertăţii totale, să se fi înecat în hemoragia vreunui capilar retinian, înainte ca vreun regret – “De ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie, cine m-a pus?” - să le năclăiască zborul, fiindcă, până la urmă, şi căderea în gol e tot un fel de zbor şi un alpinist ştie asta foarte bine.

Privi în sus: culmea se contura perfect în lumina apusului. Nu mai avea mult. În definitiv, nu era vreun Everest, era un munte modest, îndeplinind toate condiţiile de-a iluziona în mod plăcut pe drumeţul de weekend, lăsându-l să se simtă învingător şi priceput. Iar 60 de ani nu e o vârstă la care să te simţi sleit de puteri.

Şi totuşi omul nostru s-a oprit din drum. A pipăit cu talpa marginea râpei. Se deschidea un povârniş periculos acolo, plin de cioturi şi pietre ascuţite.

Părea o tâmpenie să încerci o coborâre, era lunecos şi destul de abrupt. Se poate muri şi-aşa, zdrelindu-te, fărâmiţându-te, în rostogolire. Se poate muri lent, în agonie, cu toate toate oasele zdrobite, cu şira spinării făcută muci, fără să mai simţi durerea.

Părea o tâmpenie, zic, să experimentezi o astfel de coborâre. Şi dacă a doua zi eşti găsit grămadă, în hău, semănând mai mult a sac de gunoaie aruncat de turişti neglijenţi şi mai puţin a om, nu-i de mirare.

…Şi totuşi a făcut-o!

Nu înainte de-a-şi scrijeli cu briceagul, pe ultimul copac în care se mai sprijinise, numele lui atât de cunoscut, pe vremea când era un om viu: Ion Cristoiu.

vineri, 12 iunie 2009

Mic îndreptar de patologie (fragment)



Cifoza: deviaţie patologică a coloanei vertebrale.

Pentru doamne de teapa celei despre care urmează să amintesc mai jos, ţin să precizez că termenul „patologic” nu vine de la „pat”, aşa cum iute şi cu bucurie s-ar putea dumiri dânsele.
Vine de la boală.

Patologia este acea ramură a medicinei care studiază cauzele şi simptomele unei boli.

Nu trebuie să fii doctor de oase ca privind acest instantaneu să remarci că personajul feminin din imagine ori suferă de cifoză (curbare excesivă a coloanei în regiunea toracică ce are drept consecinţă formarea cocoaşei), ori suferă de proastă creştere (o femeie nu se înclină în faţa unui bărbat cînd salută sau cînd ciocneşte paharul), ori de amândouă.

Cel mai probabil însă, cifoza pare a fi motivul nefericitei atitudini corporale, fiindcă în cercuri atât de selecte ca cele pe care le frecventează un preşedinte de stat, proasta creştere se exclude automat.

Doamna din fotografie, Ana Maria Pătru , vicepreşedinte AEP, suferă probabil de cifoză şi nu pot decât să o compătimesc, fiindcă e o boală dureroasă , care necesită un tratament îndelungat, cu costuri ridicate.
Cum cifoza este, cu precădere, o boală profesională - şi nu cred să mă contrazică cineva, pentru că profesiunea de slugă figurează în lista ocupaţiilor acreditate în România, doar că se foloseşte o denumire mai modernă - nu-i putem recomanda doamnei Ana Maria Pătru decât demisia, în regim de mare urgenţă.

joi, 11 iunie 2009

Ministerul Nesimţirii

Dacă avem atâtea ministere, că mai punem de unul, nu cred să se supere vreo duduie.
N-ar fi cine ştie ce biştarofag pe spinarea bugetului. Un minister mic, de bun gust, minimalist, cu funcţionărime puţină. Un minister delicat.

Ministerul Nesimţirii.

Ministrul, Şeful de Cabinet, portarul şi-un căţel de pază, fără salar, doar c-un sac de Chappy pe săptămână. Am văzut că umbla unul prin curtea lui Mircea Băsescu şi-l ameninţa tăcut cu privirea pe Ciuvică, în timp ce stăpânul său îl mituia pe acelaşi, în mod democratic, cu un loc de veci.
Fără să fiu acuzată de înclinaţii spre nepotism, câinele ăla negru, zvelt, cu urechi tăiate, pe care nici cum îl cheamă nu ştiu, mi se pare o alegere potrivită ca sepepist la Ministerul Nesimţirii.

Ministrul n-ar trebui să aibă studii superioare, doar ceva experienţă în mânuirea unei balanţe Sartorius, de-aia care cântăreşte şi sufletul din om, după ce iese.

Ce-ar coordona domnul ministru al Nesimţirii?
Nesimţirea, fireşte!
Cum? Simplu: ar drămui-o.

Ştiu!... Ştiu ce-mi veţi reproşa, că e nesimţire – gârlă. Că nesimţirea, resursă naturală, e ca sarea: avem.
Corect! De fapt, greşit! N-am văzut pe cineva să muşte din bolovanul de sare ca din codrul de pâine. În doze nesimţite, sarea cauzează. În doze potrivite dă gust, e „ca sarea-n bucate”.
Nesimţirea - la fel.

Vasăzică, rezumând situaţia, bogăţie naturală este, fie în sângele unora, fie stocată în rezervoare artificiale, cum ar fi, (dau primul exemplu ce-mi trece prin minte), o cafenea în Dorobanţi, totul e să ştii cine are drept de utilizator, în ce doză şi care sunt beneficiarii.

E!... Aici intră în pâine domnul Ministru al Nesimţirii.

El trebuie să fie numitorul din umbră al oricărui şef de alt minister sau, dacă demnitarul e numit de sus, devine numărătorul gramelor şi gradelor de Nesimţire din dotarea proaspătului uns, fiindcă nu orice parvenit cu bun simţ rezistă într-un asemenea post, în vremurile noastre.

Cum mi-a venit ideea: noi ştiam că avem o ministressă căreia i s-a repartizat un buget extraconfortabil de Nesimţire, ca să pună turismul pe butuci.

Trăiam noi liniştiţi, dimineaţa nu era ca seara, iarna nu era ca vara, oferta de vacanţă era al dracului de variată, până să te decizi, trecea concediul, oftai fericit că ţi l-ai petrecut acasă, cu televizorul, că n-ai scăpat niciun milimetru de decolteu ministerial Nesimţit.
Şi brusc, într-o seară, apare pe nepusă masă o peizancă de Petroşani, oraş care n-a produs în viaţa lui măcar un salam de şaişpatru, nici vorbă de cârnat de Pleşcoi şi se autodeclară Mai Nesimţită decât omoloaga ei de la Turism, deşi conduce un minister de care n-a auzit nimeni, nici măcar supuşii lui care se dau sportivi.

Păi dacă am fi avut deja un minister de resort, al Nesimţirii, intra ministrul lui în direct şi-i zicea „Auzi, fă? Ţi-ai tras voce ca a Ei. Ţi-ai lăsat păru’ lung peste mintea invers proporţionară - zic aşa, ca să mă înţelegi, că te dai la rotacisme - da’ nu sări caru’ cu pruralu’, că nu obţii un gram de Nesimţire în plus, oricât ai dovedi că eşti pe dreptul tău!

Păi tu te pui cu Femeia lu’ Dali?
Ştii tu cine-a fost Dali, artistul cu bidineaua, care desena parcări? Păi tu crezi că bucăţica asta numa-n Dali stă?
Stă şi-n Cotroceni, dragă! Te ascultă cu urechea, da’ nu numai ea! ...Sunt zeci, sute de ciumece care te fac de vorbeşti singură...

Uite, nu mai departe decât asta, fosta miliţiancă, nevastă de fost primar la Capitală, care zice într-un interviu-documentar despre cafeneaua de Dorobanţi: “S-a întâmplat să văd pe cineva care a venit cu o Dacie acolo, desigur avea şofer. Şi a parcat maşina în dreptul staţiei de autobuz. E drept, am râs.”, te bate la Nesimţire pe bune, fără intervenţii, că Lis e un fost şi despre foşti scrii pe pamblică regrete eterne şi-atât!
Tu abia dacă te compari la Nesimţire cu ăla care, Dacie având, a crezut că Dorobanţiul e vreo pârloagă şi Loganu vreo maşină... Aşa că ciocu’ mic şi distins, minim cât Roberta.”

Şi gata!
Treaba ar fi fost rezolvată. Stăteau liniştiţi şi presarii. Şi noi. Se respecta protocolul Nesimţirii, nu mai cuteza nicio întâmplătoare de-asta să...

Cuuum?
Se aprobă, dar fără Şef de Cabinet?

Şi cine-l plimbă pe sepepist, de două ori pe zi, prin tufişuri?

miercuri, 10 iunie 2009

De la pedelişti învăţăm aroganţa

Azi dimineaţă, intrând pe blogul lui Ciutacu să-i scriu două vorbe uşoare, mi-au căzut ochii pe biata lui auto-prezentare, care începe cu “Ştiu că-s arogant şi genial…” şi m-a bufnit râsu’.

Până ieri mi se părea o introducere foarte îndrăzneaţă şi incitantă. Azi nu mi se mai pare decât un teribilism de adolescent.
Habar n-are Ciutacu ce-i aia aroganţă!

Aroganţa genuină a fost aseară la Sinteza zilei. De fapt, a fost mama naturală a Aroganţei, proprietăreasa rezervei strategice de Aroganţă, Nesimţire, Tupeu şi Prostie, pe numele ei de scenă – Monica Iacob Ridzi .

Dacă-i citiţi biografia din Wikipedia, spre care nu vă dau link fiindcă nu merită să vă pierdeţi timpul cu o copie la indigo a veşnicei poveşti despre trecutul studios al vreunei divenii de-astea, căţărate direct din şlapi chinezeşti pe tocuri de firmă, ca să-i pară glezna mai subţire şi să ţocăne mai graţios pe coridoarele vreunui minister care nu se ocupă cu altceva decât cu găzduirea, în incintă, a fotoliului ei de ministreasă, dar dacă totuşi i-o citiţi, veţi constata că e Doctor în Ştiinţe Inginereşti cu lucrarea intitulată – luaţi o gură de apă, faceţi pipi, fiindcă o vreme veţi fi ocupaţi cu lectura – “Evaluarea impactului economic al implementării reglementărilor legislative privind sănătatea şi securitatea în muncă în perspectiva aderării la Uniunea Europeană”...

Pauză de-o ţigară.

Nu vă împacientaţi dacă e greu de înţeles titlul care-ar înnebuni-o de invidie până şi pe răposata Ceauşească. Pe scurt, e veşnicul „Efect al razelor de lună asupra galoşilor de gumă”.

E, această doctoreasă-ministreasă-parlamentăreasă europeană cu care a studiat copilul Preşedintelui diverse, a repetat aseară de două ori, cu o voce de-aia de melteancă obraznică ce ar putea stârpi vacile prin sperietură pe o rază de doi kilometri, cuvântul PRURAL, care, în contextul dat, nu avea treabă nici cu „prurit”, nici cu „rural” (nu-mi pare rău de cacofonie, să zică mersi că am pus pauză între „cu” şi „rural”), ci era varianta ei personală a cuvântului PLURAL.

Asta n-ar fi nimic, mai ales că n-a recunoscut şi a acuzat-o pe Oana Dobre de auzenii, dar cu ajutorul tupeului nesimţit de care pomeneam la început şi a unei înalte şcoli a manipulării absolvite , firesc, la şcoala de partid, i-a făcut zob pe Gâdea, Dobre şi Ciuvică, i-a redus la tăcere, a răcnit continuu nişte prostii fără sens care nu interesau pe nimeni şi a reuşit să evite cu impertinenţă toate întrebările care i-au fost adresate.

Ceea ce-ţi îngheţa sângele în vine însă, era precizia ştiinţifică aproape, cu care utiliza şmecherii de politruc cu experienţă, îndeobşte leitmotivul „Vă răspund dacă mă lăsaţi să răspund”, deşi nu răspundea la nimic, schimba tot timpul subiectul, în aşa fel încât trei jurnalişti deveniţi trei curci plouate, plus guzganul rozaliu şi încă o domnişoară invitată, să sfârşească prin a holba ochii la ea cu oarece nesaţ sau uimire, nu ştiu...

Ce ziceam?
A, da!
Că mai are de învăţat Ciutacu la capitolul aroganţă...

luni, 8 iunie 2009

Audiţie plăcută! Că de văzut, mai vedem...

Azi a plouat util, inspirat, terapeutic, să spele gustul de canal al zilei de ieri.
Oamenii, ăia încremeniţi în surpriză (“Prin urmare totul e posibil!”), s-au dezmorţit, preocupaţi să deschidă umbrelele, să ocolească bălţile, să-şi cheme un taxi, să ajungă mai repede acasă, să simplifice peisajul, să nu devină pe negândite "şui, şleampăţi, mincinoşi, machitori, stricaţi la caracter", aşa cum le sugerează un jurnalist stăpân pe situaţie şi pe blogul lui, poate chiar prea stăpân…
Pe mine m-a udat ciuciulete până am ajuns la maşină.
Înăuntru era cald şi bine. După ce închizi portiera şi pui contactul, muzica porneşte automat.
De obicei ascult radioul, miştourile banale ale băieţilor care mint cu măsură, machesc extra-program, sunt stricaţi la caracter doar pe alocuri, prin părţile neesenţiale, în aşa fel încât rămân exponenţii mediatici ideali ai compromisului între ce se dă şi ce se cere.
La radio e mai greu să fii duplicitar, n-ai loc de-ntors, de făcut cu ochiul.
La televizor, merge…
Da’ parcă azi n-aveam chef nici de băieţii buni care “n-are noroc” şi stau live on air, în loc să stea pe sticlă, chibzuit, la o oră de maximă audienţă pomovată pe blogul din dotare.
Aşa că am lăsat să curgă CD-ul. Cam snob. Dar minunat!
Max Bruch n-a auzit de noi.
A murit înainte de-a se naşte diverse teorii. A conspiraţiei. A constipaţiei. A transpiraţiei.
Pe vremea lui, una singură era valabilă: a inspiraţiei.
Audiţie plăcută!

"the day after"



Ultimul reflector s-a stins. Ultimul spectator împătimit de magie s-a îndurat să iasă din sală. S-a dus la garderobă, şi-a luat paltonul şi i-a lăsat garderobierei…

Cum, e frig în povestea asta? În povestea în care s-a jucat povestea despre care vorbim, e frig?

… un bănuţ din care ea o să-i cumpere copilului o acadea. Un ciob dulce, cu gust exotic, butirat de metil, “ Ţi-ai făcut lecţiile?” , “Da”, o să zică el şi toată camera va mirosi frumos a ananas şi-a insule. “Să-nveţi, auzi? Sa-nveţi, să n-ajungi ca mine!”

Stai puţin! Să nu divagăm. Ce treabă avem noi cu garderobiera? Povesteşte-mi cum a fost spectacolul!

Imediat!... A fost un triumf. A ieşit bine. Exact aşa cum zicea şi regizorul, că trebuie să joci cel mai bine la repetiţia generală, în aşa fel încât premiera să fie ca o repetiţie a ultimei repetiţii, aia cu public… dar vreau să-ţi spun de femeia asta. Nu i-a trimis bărbat’su pensia alimentară de trei luni. Ai idee cu cine ar putea să vorbească? O putem ajuta? Că e păcat de copilul ăla, uite…

Pe mine mă interesează EA! Trebuie să scriu despre EA. In fond, ăsta e momentul hotărâtor: debutul.
A avut trac? S-a cunoscut? Ii trebuie o cronică bună. Nu una, zeci! Nu te joci cu destinul unui om aşa… N-am putut să vin, n-am apucat s-o văd. De-aia te rog pe tine să-mi povesteşti. Avem o înţelegere, doar ştii!...

…învaţă bine, e ambiţios, e cuminte şi cel mai mult îî place…

Aaaa!... Mă scoţi din fire cu dramoletele de cartier. Ce ne pasă nouă de toate pârlitele care nu-s în stare să se descurce în viaţă şi umblă cu miloaga? Sunt contracronometru. Avem un contract. Imi trebuie un text bun, fără îngroşări, fără dulcegării, da’ care să-ţi meargă la suflet. Ăsta e momentul. Totul depinde de noi. O facem sau n-o facem stea. E viitorul ei în joc. Şi-al nostru. Zi odată! Cum a fost?

… istoria.

duminică, 7 iunie 2009

Duminica urnirii

Iar e vară, iar e soare, iarăşi mergem la votare! – sugerează surâsul cronicizat pe faţa unei ştiriste tv.
Nu contează pe ce post, pariez că azi toate zâmbesc la fel, constructiv, heirupistic, aşa o fi în fişa postului, două expresii obligatorii, aia de news alert, cu sprâncene ridicate pentru obţinerea de cute pe frunte şi oroare în priviri pentru când cad avioane şi astălaltă, frunte senină, ochi strălucitori, zâmbet de textilistă care nu numai că a depăşit planul la metraje, dar nici măcar nu s-a apucat de el.

Lăsând deoparte băşcălia de neam prost, m-am uitat pe site-ul Alegeri europarlamentare-2009, să văd ce se poate vota.

E un site vesel sau măcar predispus să te bine-dispună.
Poţi citi C.V.-uri interminabile, în care candidatul n-a omis nici măcar titlul lucrării de licenţă de acum 30 de ani sau laconice, de tipul: “Daca faceti parte din staff-ul acestui candidat sau daca detineti materiale utile pentru aceasta sectiune va rugam sa ne contactati la adresa contact@alegeri.tv

La capitolul accesări, Becali conduce detaşat, cu 17435 de vizualizări şi la polul opus, cu 57 de accesări, cred că se află un domn PNŢCD-ist de 64 de ani, de profesie pensionar, care în trecut, adică până în 2003, a fost responsabil parc auto la o U.M. Ştie franceza, la aptitudini şi competenţe tehnice a notat “Word, Excel, Power Point, Internet Explorer, Access.”, iar la competenţe sociale a inserat un fel de anunţ matrimonial.


În coada listei stau, umăr la umăr, cei doi independenţi.
Contrariile se atrag.
El, Pavel Abraham are cel mai lung C.V. pe care l-am văzut în viaţa vieţişoarelor mele.
Ea, Elena Băsescu, îl are pe cel mai scurt. Mai scurt de-atât nu se poate. Mai scurt de-atât e doar C.V.-ul celor care nu şi l-au publicat. Numără 27 de cuvinte, dintre care 3 sunt numai “Universitatea Româno-Americană”.
Un exerciţiu de sinceritate.
El, până-n iarna trecută, a fost Preşedinte cu rang de secretar de stat în Agenţia Naţională Antidrog.
Ea, dacă am înţeles eu bine, n-ar privi problema asta chiar atât de tranşant.



E ora 11 a.m. şi mai avem zece ore.
Zece ore să ce?

sâmbătă, 6 iunie 2009

e-dialog


Când o zbura porcu’...


– Când o zbura porcu’...
Deja m-a băgat la gânduri, la început a fost ceva exotic, la ţară n-ai ce să vezi, tooate sunt la fel, a mai trecut un an, a mai trecut un veac, e tot aia.
La Tâmpeni nu s-au schimbat altele decât numele satului şi primarii, veniră comuniştii şi ziseră că nu se cade ca, la câteva comune distanţă de locul de naştere al marelui cârmaci, să „ecziste” un loc cu acest nume. Iar primarii... ca primarii...
Că le-a luat pământul, că le-a dat pământul, pământul rămase tot acolo, că i-au pus să scoată via, chiar în ’89, c-au murit unii – olteni cu gura mare, deh!... c-alţii au trait, au avut zile, toată istoria e scrisă pe scăndurica neagră de la fiecare poartă, cu creta, ai lu’ Mărin nu se duseră, ba nici în colectivă nu intrară... nu conteză aşa ceva! Dac’aşa vru Domnul...

În comună nu sunt decât două „munamente”, Monumentul Eroilor şi Oică a’ lu’ Ciripuş, Oică e mai în etate decât Monumentul.
Fusei, din nou, de ziua Eroilor – necredincioşilor, asta fu la Înălţare! –, o lumânare... o prescură, o colivă cu bumboanele în formă de cruce... sa fie de sufletul duşilor!, dar trecui şi pe la Oică.
– Când o zbura porcu’...
Tu-i... Doamne iartă-mă... s-o luăm de la-nceput...
Ce pâine în ţăst, pe vatră, face Luluţa, noru-sa, mmm... îmi lasa gura apă şi acu’... dar tot ea îmi zicea: – Da’ mai lasă-l şi tălică în pace... şi nu-i mai da tiutun!
Oică a fost „jandar”, fuse şi pe frontul de est, gură mare şi el, mai pe urmă făcu şi închisore, dar tot nu s-a potolit, făcea reclamaţii pentru toţi (după ce-a ieşit), era scriitor, dar Dumnezeu l-a ţinut, a trăit să-şi vadă şi pământul înapoi....
Vorbăreţ, nevoie mare, ce mai!, îi turuia gura... asta doar până acu vreo cinci ani, când a fost declarat munament. De ce? Pentru că, dintr-o dată, s-a schimbat, ieşea dimineaţa la poartă şi se aşeza pe băncuţă, privea peste tot, se uita la cer, urmărea cu privirea pasăricile, privea cu mare curiozitate la toţi care treceau, le zâmbea, defilau toţi prin faţa lui, îi dădeau bineţe, iar el, ca un monument vorbitor, nemişcat, le răspundea în parabole.

Auzisem, dar nu-mi venea să cred, aşa că, ajungând acolo, m-am dus şi i-am spus, bucuros:
– Oică, o să trăim bine!
– Cand o zbura porcu’...
Mi-am zis, eee, zice şi el.... Mai mi-a dat acest răspuns, nu vă mai împui capu’ ca să vă spun de câte ori, dar şi astă toamnă am păţit la fel...
– Oică, îţi vor creşte pensia!
– Când o zbura porcu’...
– Oică, îi vor creşte salariul nepoatei, profesoara!
– Când o zbura porcu’...
Acum, ca să vedeţi, sunt masochist, nu?, i-am spus:
– Preşedintele Băsescu va scoate Romania din criză!
Fără să clipească, Oică mi-a da răspunsul cu care am început...

De atunci stau şi cuget... nu cumva Oică are dreptate?
Iată concluzia la care am ajuns, consider eu că-i cea mai bună:

Oameni buni, hai să ajutăm porcu’ să zboare!... poate nu reuşim din prima, dar până la toamnă, când pleacă păsările călătoare, tot reuşim!
Bordelezu






Nu tot ce zboară…

De, ştiu şi eu dacă zborul porcului ar putea deveni semnul bun, garanţia binelui nostru, sfârşitul tuturor necazurilor?

Prima dată când a zburat un animal a fost în anul 1957.
Era o căţea şi o chema Laika. N-a zburat aşa, din senin, a fost antrenată să zboare cu Sputnik-ul şi s-a construit ulterior un monument în cinstea ei.
O avea tata pozată pe o marcă poştală, în clasor şi aşa am aflat povestea ei, că fusese prima fiinţă care zburase în Cosmos şi revenise victorioasă pe Pământ.

Gagarin a zburat după ea, al doilea, dar pentru mine a fost primul cuvânt în care am pronunţat “r”-ul.

Cică mă smiorcăiam mereu “Vleau la Gagalin, vleau la gagalin!” , fiindcă era numele unei grădini de vară, în Eforie Sud, botezată aşa în cinstea astronautului rus şi tata mi-ar fi zis odată “Mergem, dacă zici Gagarin!”
N-am zis din prima, am tot exersat gagalin-gagalin, până mi-au ţâşnit lacrimi din ochi şi, odată cu ele, a vibrat şi “r”-ul victorios în cerul gurii şi s-a rostogolit în minunăţia asta de cuvânt – Gagarrrrrrin.
Mă gândesc ce noroc am avut, că nu-i zicea cârciumii ăleia de vară Bamboo, poate n-aş fi pronunţat “r”-ul niciodată.

Patruşcinci de ani Laika a zăcut în conştiinţa omenirii drept primul câine zburător prin spaţiu şi abia acum, după 2000, s-a aflat adevărul, Laika zburase vie foarte puţin, experimentul fusese un eşec, adevărata ei viaţă în Cer începuse la puţine ore după lansare, murind instantaneu, îngheţată.

Tot mai vrei să zboare porcul, Borde? Chiar şi acum când ţi-am amintit povestea celuilalt animal zburător?

Te-ntreb!...
Fiindcă ăştia sunt în stare să mânărească ceva, să facă porcul să zboare, să-l vadă Oică şi alţii ca el şi să li se pară, privindu-l cum se-nalţă în tării, că a început mai binele, că tocmai răul palpabil, crescător, care ne sufocă e dovada că trăim în BINE, dar nu suntem în stare să-l înţelegem, că nu e BINELE făcut să-l simtă tot prostu’…
renata

Dances with Wolves



Când am văzut filmul ăsta, eram cu mult mai proastă ca azi, mă uitam la televizor ca şi cum ar fi existat, mă uitam la câte-un film cu mesaj simplu, discret, ca şi cum el ar fi putut să treacă sticla pentru oricine, măcar cât reclama la Knorr. Delicat.

Am plâns la scena aia care dă numele filmului, ca o proastă, fireşte, deşi niciun el nu-şi lua rămas bun de la nicio ea, nu era vorba de nicio despărţire, dimpotrivă, era vorba de împrietenire, de încredere , de curiozitate şi foame de nesingurătate mai mare ca instinctul de autoconservare, era vorba că până şi-o sălbăticiune născută şi crescută în sălbaticie, dacă simte omul-OM, îl adulmecă, îl recunoaşte şi sfârşeşte prin a-l iubi.

Eram cu douăzeci de ani mai tânără şi mai proastă, încă mă emoţionau lucrurile simple şi tăcute, încă mai credeam că trăiesc schimbarea la suflet a lumii noastre hărtănite de cântece patriotice, încă speram că, deşi momentul reaşezării sensurilor în cuvinte mai întârzie puţin, totuşi el pornise deja la drum, venea spre noi, era cu faţa, ca bunul Dumnezeu, în sfârşit.

Nu ştiam că cineva va scrie odată despre lucruri simple, aducând cât mai jos cu putinţă noţinea de “simplu”, terfelind-o în stupid, în insalubru.

Nu ştiam că plânsul poate fi şi altceva decât expresia unei emoţii, nu bănuiam că cineva o să inventeze politica lacrimii vărsate judicios şi-o va folosi cu succes nu odată, ci de mai multe ori.

Nu ştiam că într-o bună zi, oameni care s-au încovoiat cu zecile de ani asupra cărţii vor sfârşi prin a accepta că analfabetismul poate fi cauzat şi de oboseală.

Nu eram încă aşa de convinsă ca azi că lupul îşi schimbă numai blana, dar natura, esenţa firii lui - niciodată.

Nu credeam că odată, oricât pluripartidism ni s-ar pune în ceai, spectrul nostru politic se va comporta ca spectrul luminii, cu o singură deosebire: în cazul celui din urmă rezultanta e alb, în cazul primului e roşu. Roşu permanent.

N-aş fi crezut atunci, nici în ruptul capului că azi, după douăzeci de ani, voi fi încântată să nu-mi exercit dreptul meu democratic de-a alege, nici mâine, nici la toamnă, niciodată, atâta timp cât citind cuvântul VOT de la dreapta la stânga, el continuă să aibă sens şi să-mi zgândărească amintirea scârboasă a mirosului de transpitaţie acră şi stătută, ăla inconfundabil pe care-l emanau toţi activiştii şi activistele de Partid.

De aceea mâine o să mai urmăresc odată “Dances with Wolves”, cât veţi fi voi plecaţi la urne, să văd dacă-mi mai dau lacrimile la poveşti simple, discrete, “de nişă” , care nu mai folosesc nimănui.

joi, 4 iunie 2009

Războiul Stelelor


Am ajuns la o concluzie sinistră: Ciutacu n-a adus-o pe EBA joi în emisiune, în direct, nici s-o ridice în slăvi, nici s-o facă de râs. Cristoiu nu s-a repezit să-i calce pe urme duminică seara, cu o reluare, din aceleaşi raţiuni sau din altele.

Amândoi au folosit-o pe fata preşedintelui ca pretext să se războiască între domniile lor, cine ştie ce-or avea de împărţit, ce poliţe vechi or avea de plătit unul altuia, fiindcă, deşi ecourile celor două spectacole de-a dreptul istorice (da, domnu’ Ciutacu, al dumneavoastră a fost mai istoric fiindcă a fost primul şi live!) aproape s-au stins, cei doi nu încetează schimbul de focuri.

Domnul Cristoiu trage primul, numindu-l pe Ciutacu “La o emisiune tv de joi seara”.

Domnul Ciutacu trage şi el la Sinteza zilei, în aceeaşi apocaliptică zi de luni, da’ nu cine ştie ce FB, că era nervos.

Maestrul ordonă foc de voie şi infanteria 7 plus o scoate pe-aia cu “buricul” la înaintare.

Tonomatul nu se lasă, scoate calu’ ăl bun din sertar şi-i dă ovăz din pristolul de la Roma.

Dacă se prinde Maestrul că-i lipseşte articolul ombilicului , il trece pe genial la “sectoare” şi-i dă o sută de flotări cu cântec înainte marş.

miercuri, 3 iunie 2009

Ploaia care va veni...


Aseară, pe când navigam spre casă prin urgia ploii şi mă întrebam pe cine am mai supărat de-mi dă cu pietricele în parbriz şi mă rugam la Dumnezeu să pună lacăt cerului, să ajung teafără… nu bănuiam că pe Bordelezu îl inspiră o asemenea stihie, că m-aş fi rugat:
"Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă şiroaie…”
Fiindcă uite ce frumos a zis!...
Lacul lebedelor – ultima sârbă de pe Titanic

autor: Bordelezu

Un scriitor trage sirena de alarmă iar gâştele, săracele, ca pe vremea romanilor, sunt pregătite a fi sacrificate întru salvarea lui Boc. Vă spun asta serios, nu-mi arde de glumă!
Sincer, mă cutremur, nu pentru că Hâncu mi-ar fi şoptit numai mie, la ureche, vestea unui iminent cataclism, ci pornind de la vederea a două lucruri, în aparenţă banale, aveţi rabdare, că vi le spun mai încolo….


Sap în continuare, nu cu hârleţul, – gata şi voi, numai la lopăţele vă e gândul… vă rog, fiţi sobri! – ci cu unghiile minţii mele puţinele, scormonesc şi văd cum fisurile au apărut deja, se lărgesc şi înaintează ca nişte şerpişori, se fac şerpi… şi bauuu! scot flăcări prin nari, pe gură, prin ochi, prin rect… balaurii colapsului total ne învăluie.


Vă daţi seama, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor, că ne aflăm pe Titanic? (La voi nu tună?)
Până acum am fost într-o sărbătoare continuă: horă, bundiţe, pipiţe, cântări, pomeni, paranghelii, Vanghelie, festival, TRU, Ciutacu. (Dă cu piatră, văd bucăţi de gheaţă). Titanic, nu?


Ultima sârbă de pe Titanic a început deja. S-a auzit ultima strigătură, e a unui scriitor care a ajuns să strige ceea ce oricine poate înţelege:

“Deşi ştie că n-are altă soluţie decât impozitarea particularilor, şi că se sinucide, dacă îi impozitează criminal, România bugetară continuă să-i jefuiască pe privaţi, să-i considere vinovaţi, pentru că nu dau mai mulţi bani statului, să-i stârnească pe bugetari contra privaţilor şi să născocească noi taxe, amenzi şi impozite.
….
De luni bune, domnul Boc şi Guvernul lui nu vorbesc decât de buget şi de salariile bugetarilor. Nici un cuvânt despre problemele privaţilor. Criza însă e a privaţilor, nu a bugetarilor. Statul bugetar n-are cum să fie atins de criza mondială, pentru că nu produce nimic decât o administraţie lăbărţată şi hulpavă, plătită la vârf ca una perfectă.
Particularii mor, dar cel care se vaită e statul bugetar.”

Un scriitor, Tudor Octavian, îşi lasă deoparte obiectul muncii pentru că e nevoit ca să explice primului jucător, primului ministru, celui de-al doilea ministru şi echipierilor lor, cum stă treaba în economia unui stat. Un scriitor e nevoit să le deschidă ochii unor miniştri, în probleme economice!!!


Am vorbit la telefon astazi mai mult de o jumătate de zi, cu o mulţime de privaţi, indivizi care asigură de lucru pentru ‘jde mii de oameni. Toţi mi-au spus cam acelaşi lucru, şi-au redus producţia la mai puţin de jumătate, în o lună, o lună jumate… sunt nevoiţi să tragă obloanele, nu mai sunt investiţii, n-au pentru cine lucra, asta e cruda realitate...



Cel de-al doilea lucru de la care am pornit, pe primul tocmai vi l-am prezentat, e raţa mandarină:

“Păuni albi, gâşte de Nil, lebede negre, gâşte canadiene cu gât roşu sau raţe mandarine, în total 553 de păsări exotice vor pluti pe apa lacurilor Cişmigiu, Bordei, Carol, Tineretului şi Herăstrău”…

Trecând peste faptul că autoarea ştirii – Maria Manoliu, Gândul – s-ar putea să nu mai aibă timpul necesar pentru a antrena păunul alb ca să poată pluti pe apă, observ că nu mai suntem luaţi drept guguştiuci ci drept saurieni, în loc de investiţii masive ale statului pentru repornirea motoarelor economiei ni se oferă raţa mandarină pe varză a la Cluj, preparată de un specialist în gâşte.(E furtună cu grindină, vai de raţele lor!)


Suntem siliţi a ajunge mâncători de lebede… sau ne mâncăm unul pe altul, nu?
Aşa că, de ce să vedem ce se vede din aisbergul aflat în faţă, de ce să-l ocolim, hai să ne continuam sârba de pe Titanicul nostru, şi să mâncăm foie gras… fie ce-o fi!
Fiat coaliţia, pereat mundi!



marți, 2 iunie 2009

De Joi până Luni



Ciutacu a intrat aseară la Sinteza zilei cam aşa cum îmi închipui eu că intră Băsescu la soacră-sa în curte, când se duce s-o viziteze între două bătăi de ţară cu piciorul. Relaxat şi absolut pregătit să fie adulat, complimentat, giugiulit, că unu’ e ginerele Traian.

Aşa şi Ciutacu. A intrat zglobiu în studio, că doar unu’ e Ciutacu, deontologul care şi-a permis, cu o mână s-o trateze pe EBA ca de la om la om joi seara , cu ailaltă să-i smulgă vorbele din gură lăsând-o să se facă de ce ştie ea mai bine şi cu a treia şi ultima să arunce cu ele sub formă de “ştiri” în presa cu care încă se-nduplecă să fie coleg, ca să aibă şi tagma respectivă cum să-şi justifice existenţa,încă vreo două zile.

Dar nu mică-i fu mirarea să constate că sintetizatorii zilei pierdeau minute preţioase vorbind nu despre el, cum ar fi fost normal, ci de tipul ăla, mai în vârstă, cu ochelari, ăla care are un tic verbal cu “vezi dragă Doamne” şi se tot dă jurnalist, Cristoiu intitulat, parcă.

Nu ştiu ce-ar face Băsescu dacă ar găsi-o pe soacră-sa vorbind la telefon când intră el pe poartă şi-ar trebui s-o aştepte să termine, ca Angela Merkel pe Berlusconi, dar am văzut ce-a făcut Ciutacu, auzindu-l pe Stan vorbind despre altceva decât despre el. Iureş.

Dacă se abţinuse joi să-i sară EBEI în beregată, aşa cum voiau talibanii isterici care şi-au cumpărat televizoare în rate, ilegal, fiindcă s-au uitat la emisiunea Ciutacului şi-au văzut altceva decât le-a ordonat el pe blog să vadă, luni , VIT-ul , adică Very Important Tonomatul a căşunat pe Stan şi-ai lui, să le taie sunetul de la gură, cu o nefericită lipsă de maniere pe care probabil a contractat-o exact pe blogul dumisale, de la diverşi vinovaţi care scriu pe-acolo.

Stan, băiat fin şi cu laptop, l-a luat imediat în braţe, i-a dat să sugă vreo două failuri ademenitoare, l-a potolit, în fine, i-a “reperat”, vorba profesorului Teodorescu şi-a lui Caragiale, victoria care era pe cale să nu-i fie îndeajuns de băgată în seamă.

Tot circuleţul ăsta, care a semănat cu “Atacul de la Smârdan” animat, a produs alt nor de praf şi văl de fum pe ochii talibanicului popor spectator şi iar nu suntem siguri cât la sută s-o fi dumirit că alea, dezvăluirile pe care le-a şterpelit profesional Ciutacu dintre buzele EBEI, cu angajarea ei la Luxten pe bază de trafic de influneţă băsescian, cu intervenţia pe care ar fi putut-o face tăticul ei la partid pentru ea, dar n-a făcut-o, dar probabil că altădată a făcut etc… alea nu sunt ştiri.

ŞTIREA e veste, informaţie, noutate documentată...

Ori, dacă iei primul pieton de pe stradă şi-i zici “Ştii că Elena Băsescu s-a angajat la Luxten pe bază de presiuni făcute de tac’su, când era Primar, şi nu prin concurs?”, ăla îţi răspunde în zeflemea “ ’Ai, nu-mi da vestea asta! Ce mare noutate îmi spui? Ce, io nu bănuiam?” şi trece plictisit mai departe.
***

O izbândă însă tot a avut Ciutacu, de mare ţinută şi mult mai discretă. Nu joi, cum s-ar crede, ci luni.
A zis domnia sa despre fiica preşedintelui, în final, “…este MULT PESTE ce m-am aşteptat eu

Şi cum îl ştie toată lumea de genial, apăi cum să nu te duci s-o arunci pe EBA în urnă şi s-o faci să aterizeze în picioare în Parlamentul European? Câţi ajung oare să fie MULT PESTE aşteptările unui genial? Că n-a stat domnul jurnalist să explice cam pe la ce genunchiul Cocoşului se plasau aşteptările sale.
***
Mai pe seară mă obligă dom' Ciutacu la a face o nefăcută (până acum):
Aşa că
UPDATE: Dacă LUNI seara EBA era "mult peste" aşteptările Genialului, MARŢI, pe blogul personal, unde ne-a pregătit sufleteşte de momentul apăsării pe butonul roşu al debranşării de la existenţă asistată (cică banează pe care e isteric şi taliban, de-acum încolo), scrie unui talibanez încă nebanat, astfel:
"@Florin: n-am vrut sa dmontez vreun mit ori sa demonstrez ceva. am adus in direct una dintre figurile publice; extrem de comentata si de controversata. v-am oferit-o pe tava sa va faceti o parere. nu m-a impresionat in vreun fel, nici pozitiv, nici negativ. e exact cea la care ma asteptam.De Victor Ciutacu pe 2 June 2009 la 10:19 am (#) "
Cum adică, Genialissime, " e exact cea la care vă aşteptaţi"?
Păi ori e "mult peste", ori e "exact cea"?
Ia asumaţi-vă afirmaţiile!